Despre contradicții
și permisiunea de a simți totul
Între o conversație de seară cu prietena mea, Haifa, și gândurile care mi-au rămas de atunci în compania fiecărei cafele la temperatura camerei, a apărut această întrebare: poate iubirea să coexiste cu furia? Sau ne dorim, de fapt, să iubim pentru că simțim că așa trebuie, iar în acest trebuie începem să ne sabotăm orice emoție care nu se aliniază cu imaginea ideală despre cum ar trebui să simțim?
Uneori când se adună prea mult bine în jur, apare și o formă de rușinare a furiei, ca și cum, dacă ai tot ce trebuie, n-ai voie să fii supărat sau nemulțumit. Dar emoțiile nu se aliniază cu logica. Iubirea nu e un premiu care vine la finalul unui comportament corect. E, poate, mai degrabă capacitatea de a rămâne deschis chiar și atunci când ceea ce simți nu vine din blândețe, din frumos și din ceva care să ți se potrivească mănușă.
Pe nota asta îți scriu întrebarea care mi-a devenit reper și oglindă în contradicțiile care ar face pe oricine să se simtă pierdut: What would eternal love do?
Invitația mea aici e să învățăm să observăm ce stare face echipă cu gândurile și mai ales, tendințele noastre zilnice. Cum se traduce asta în comportament? Ce resping ca fiind straniu, incomod, nefiresc, deși mă provoacă să ies din tiparele vechi?
Când am stat cu întrebarea asta (percepută inițial cu ochii mijind), ce a ieșit la suprafață a fost surprinzător de simplu și profund: Ar face loc furiei. Ar îmbrățișa-o. Aș îmbrățișa totul până s-ar dizolva într-o stare de pace.
Și aici, de fapt, e un punct de cotitură.
Să-ți dai voie să simți furia nu ca pe o piedică în calea iubirii, ci ca parte a ei.
Să nu te mai forțezi să treci peste ceva ce corpul tău încă trăiește.
Să nu te mai grăbești să fii empatic când de fapt, joci un rol și te compromiți.
Să nu îți ceri iertare pentru reacții firești într-un sistem care a învățat că trebuie să se facă plăcut pentru a fi acceptat.
Uneori acțiunea se simte falsă tocmai pentru că e ruptă de emoția reală simțită pe momente. Și de aici vine sentimentul de inautenticitate: nu pentru că nu faci destul, ci pentru că ceea ce faci nu reflectă ceea ce simți.
Așa că întrebarea pe care o las aici, poate chiar pentru săptămâna asta, este:
Cum ar arăta o alegere aliniată cu ceea ce simți, nu cu ceea ce vrei să simți?
S-ar putea să nu arate elegant. S-ar putea să doară. Dar va fi adevărată.
De aici începi tu. De aici începe autenticitatea. Nu din armonie, ci din spațiul în care îți permiți să simți lipsa de armonie interioară, fără să o judeci.
Playlistul ediției de azi
Pe 15 ajunge și colecția de iunie – playlistul lunar care vine ca un fel de fundal emoțional, fără pretenții, dar cu multă intenție. Dă-ți voie să te miști cum simți, să salvezi ce-ți prinde bine și să-mi scrii dacă e vreuna care ajunge pe repeat.
Sunt aproape. Iar dacă mă citești de ceva timp, știi că mă bucur sincer când îmi scrieți despre micile ancore – un vers, un bas, o voce – care v-au găsit exact unde era nevoie. Împărtășirea asta firească e și pentru mine un reminder că sensul nu se caută cu forța, ci se lasă descoperit, uneori chiar printre notele unei piese ascultate la întâmplare.
Mulțumesc pentru prezență și că urmărești The Modern Habit! :)
Ne reîntâlnim la mijloc de iunie,
Diana